Viziuni in delir

Tot ceea ce vedem in jurul nostru sunt de fapt "viziuni". Universul nu "arata" asa sau altfel, ci il "percepem" asa sau altfel. Beauty (si tot restul) is in the eye of the beholder.

Experienta dobandita de la nastere incoace ne face sa-l "vedem" intr-un anumit fel, si prin interactiunea cu cei din jurul nostru felul asta ajunge standard. Prin aceasta vedere inteleg perceptia senzoriala (cu ajutorul senzorilor nostri, deci cateva seturi de lungimi de unda acolo) plus maparea acestor senzatii pe niste concepte stabilite de comun acord de catre societate si poate alterate pe ici pe colo dupa cheful propriu. Pentru ca exista deja un "standard", tot ceea ce nu se invarteste in jurul acestui standard este numit "delir". Acuma se pune intrebarea: este acest delir mai bun? Mai rau? Superior deci? Experienta colectiva il trateaza ca pe ceva rau - de aici si conotatia negativa a termenului "delir". E rau asa cum si saritul fara parasuta este rau - poate scapi, daca da castigi o experienta foarte interesanta, insa tragand linia este o chestie proasta pentru om. Totusi asta nu inseamna neaparat ca este rau, ne lipsesc insa niste criterii plauzibile pentru a-i aprecia utilitatea.

Faptul ca delirul este uneori frumos (uuuuhhh culoorrriiii, mi-am facut praf senzorii) nu-l face mai bun, vedem chestii frumoase la tot pasul ca sa zic asa. Senzatia ca delirul te face sa intelegi universul (in delir poate mi-am alterat logica) nu dureaza nici ea mai mult decat delirul insusi deci cat dureaza si alterarea gandirii logice de zi cu zi, deci imi pare foarte indoielnic sa fie ceva mai mult decat o alta gadilatura placuta. Fascinatia haului, pericolului si necunoscutului? O, dar asta ne este atat de specifica: cadem pe spate la fel si in fata piramidelor mayasilor, prapastiilor din Alpi, masinilor Ferrari... dar atunci ce ramane ca sa faca delirul mai SPECIAL? Cu ce e mai special decat masturbarea, de exemplu?