Povara sau sansa

Oamenii de azi discuta pe forumuri, scriu pe bloguri, se intalnesc in lumi virtuale. Relatiile lor online nu sunt radical diferite de cele reale, doar si inainte mergea omu' la crasma la o bere cu oricine s-a gasi ca sa uite de singuratate. Acum fuge in lumea virtuala unde are siguranta ca va gasi intr-un colt sau altul nu numai pe cineva sa-l asculte, ci chiar pe cineva cu pasiuni asemanatoare. Nu te mai bazezi pe norocul intalnirii din tramvai... caci care sunt sansele de a avea ceva, orice, in comun cu cel ce se inghesuie in metrou langa tine? Are rost sa deschizi gura numai ca sa schimbi politeturi despre vreme (grija mare cu politica)? Daca ai posibilitatea, mai bine mergi direct pe grupul de discutii despre caini pechinezi. Chiar daca nu discuta acolo nimeni chiar in acest moment, recitind discutiile mai vechi din arhiva faptul ca-ti poti adauga parerea proprie te face sa te simti ca la o petrecere cand te bagi in discutia pasionata a unui grup de petrecareti.

Ni se flutura pe sub nas in tot felul de discutii cei care devin dependenti de net, cei care nu se mai dezlipesc de ecran, cei care... sa fim seriosi, cati anume cunoasteti din astia? Sigur or fi existand si cazuri extreme, asa cum exista si alcoolici sau maniaci. Pot sa inteleg de ce ar face trocul acesta - dau o viata goala si reala pe una plina si virtuala in care se simt competenti, in care se simt bineveniti, in care simt ca au control. Unde incepe insa virtualul? E vreo diferenta intre imaginile colorate ale unui extaz si imaginile colorate ale unei lumi virtuale? Diferenta calitativa sau cantitativa?

La urma urmei nu este asta singura utilizare a orelor pe internet. Bogatia resurselor de stiri, literatura, grafica sau alte medii creste in fiecare zi. Ni se reproseaza si ca vorbim mult la telefonul mobil. Sa fie atunci vorba de Internet sau de Comunicatie? Comunicatia unidirectionala, in care consum la biblioteca ce mi se ofera si daca sunt unul intre cei alesi contribui si eu, este de domeniul trecutului. Acum oricine vrea este in masura sa si dea. Si mai sunt si alte resurse - legaturi de afaceri, partide de sex, partide politice, istorie, discoteci, viata online se impleteste pentru multi cu cea reala. Care este procentul amestecului la care decidem ca se numeste boala?

Judecarea simplista a tuturor internautilor dupa niste cazuri extreme imi sugereaza si o oarecare spaima din partea celor "normali". Cei care se autonumesc in sinea lor normali se straduiesc sa iti arate ca pentru ei Internetul este numai o unealta, numai o extensie a vietii lor fericite si reale. Se prezinta cu numele intreg si-ti pretind sa faci la fel - ca si baba din tren care te ia la intrebari cine iti este mama si cu ce se ocupa matusa Floare. Zau tanti, las-o mai moale cu intrebarile ca nu-s la popa. Cand discuti la carciuma cu vecinul de masa un "eu is Nicu" iti ajunge. Acolo nu ai pretentia sa iti prezinte pasaportul, de ce ai avea pretentia asta pe net? De ce ti-e frica de el? Fizic chiar nu-ti poate face nimic, cyber-bullying e pentru o alta varsta, deci de unde atitudinea asta de victima? N-am gasit nimic, nici un studiu despre asta. L-as scrie eu :) dar cum n-am nimic de-a face cu psihologia trebuie sa continui cu cautatul.

Sunt curios.

Povesti nemuritoare

Am cateva fragmente de povesti nemuritoare care mi-au ramas in amintire:

[...]vede ca nu mai gaseste nimic, isi pune in gand una: asaza cele doua capete cu dintii ranjiti in feresti, de ti se parea ca radeau; pe urma unge toti paretii cu sange[...]

[...]Taie-ti o bucatica din calcai, ii zise mama-sa, punandu-i in mana cutitul[...]

[...]Omoar-o, si drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plamanii si inima netrebnicii[...]

Suna cunoscute? Capra cu trei iezi, Cenusareasa, Alba ca Zapada sunt povesti pe care trebuie sa le stie fiecare, eu insa recunosc ca mi-ar fi total jena, greata si oroare sa le citesc vreunui copil in forma lor "istorica". La Praslea cel Voinic care-si taie o bucata de picior sa hraneasca pasarea am din nou o retinere, retinere care insa paleste in comparatie cu craniile ranjite ale lui Creanga. Pai cum vine asta vecine cu standardele duble, infieram violenta jocurilor video, dar ne topim de drag in fata dulshilor povesti ale lui Creanga? Sau ne topim numai in fata povestii pxxxx? (ha, ha.)

Oare cati copii au renuntat a-si suge degetul vazand in cartea de succes a domnului Hoffmann cum vine croitorul sa li-l taie?

Altfel gandeau oamenii pe vremuri, se pare. N-aveau mari probleme in a asista la executii, adevarate spectacole populare. Pedepsele prevazute prin lege: biciuirea, torturarea, dezmembrarea, retezarea unei maini, lapidarea sugereaza orice numai stomac sensibil nu. Cat de eficiente erau in comparatie cu cele de astazi nu stiu, un lucru mi-e clar insa: omul nu era ridicat pe piedestalul pe care incearca sa fie ridicat astazi. Si cand ma gandesc cati regreta "vremurile bune de demult"...