Distractii scolare, 2

Si a venit si momentul intrarii inauntru unde spectacolul a continuat cu body drumming. Dupa ce am vazut pana acum am presupus ca niste copii o sa-si dea unul altuia in cap cu niste betze sau tot felul de astfel de scenarii fataliste. Nu, a aparut un coleg de-al fiica-mi cu o mutra super serioasa (sau cum s-a comentat mai tarziu, mutra de cioclu), cu un djembe si o partitura. Ati stiut ca si la toba exista partituri? Ha? Bravo, eu nu. Omul si le-a aruncat in fata scarbit, apoi le-a cules de jos ca nu le aruncase cu partea corecta in sus si le-a aruncat din nou. Tot scarbit. O pedagoaga a intervenit cu un scaun pe care sa-si puna partitura dar tot ce a primit a fost o privire de gheata asa ca s-a retras rusinata cu scaun cu tot. No, si a batut omul ce a batut in toba, dupa care si-a tras niste palme singur (asta era partea de body drumming), si-a frecat palmele si s-a retras in ovatiile publicului minor si aplauzele respectuoase ale majorilor (in usoara majoritate).

Apoi au urmat despartirile, sfarsitul anului fiind. Cea mai veche pedagoaga a tinut un discurs, adica abia a inceput discursul ca un fratior mai mic a descoperit sub o masa un trenulet si a inceput sa-l frece pe acolo. Dupa cateva dresuri de voci si o atentionare nu foarte subtila din partea oratoarei, mama responsabila si-a inhatat plodul si a iesit cu el pe hol. Chestia asta n-a adus tocmai efectul scontat, fiindca afara copilul a descoperit ca trenul are si sirena. Cred ca era una adevarata ca pedagoaga a trebuit sa isi urle discursul, e drept ca si noi ne cam hlizeam. Despartirile au constat in trei fete ce au schimbat scoala sau au promovat in ciclul urmator (a 7a) care au venit pe rand sa primeasca un cadou specific tarii lor de origine (Australia, Maroc si nu mai stiu) si sa tina un mic discurs care mai incalcit, care mai timid si, la urma intre lacrimi. Asta a fost inceputul sfarsitului. Toata suflarea feminina sub 12 ani a inceput sa verse lacrimi de despartire, in frunte cu sora mica a uneia dintre vizate care nu reusea nicicum sa inteleaga ca sora-sa nu se desparte SI de ea. S-au udat tricourile, s-au jurat intalniri si asa pana cand s-a stins lumina si intre suspine a inceput muzica prezentarii de filme si diapozitive. Dupa ce a fost alungat ochelaristul din fata obiectivului proiectorului (cred ca se intreba baiatul de ce se vede asa de rau cand sta el in locul ala bun) am vazut poze si filme cu copii ce faceau body drumming in cel mai variate moduri (coate de masa, pumni in falca, imaginatia nu are limite), isi uscau ciorapii pe batz la foc, se scobeau in nas, pocneau baloane, ce mai tura vura, cred ca e o sarbatoare continua in hortul asta.

Dupa care a venit vremea desertului! Si bineinteles, a urmatoarelor confuzii. Tiramisu? Nuuu, ananas in spuma de ou. Muffins? Nuuu, biscuiti in cupe de hartie (sau muffins de anul trecut). Plus sucuri in sandale, stim noi deja cum. Masina de cafea a dat ortul popii, a trebuit scoasa din priza ca nu se mai oprea din rasnit... cafeaua pudra nu pare sa fie prea apreciata. Fetele au mai plans o tura, sau au continuat in grupulete pe dupa casa, dupa care s-au hotarat sa mai prezinte o ultima data numarul lor de dans in grup pe Shakira. Date fiind fetzele rosii si ochii umflati a fost un moment cu adevarat special. Nici nu puteau saracele sa se opreasca sa-si sufle nasul linistite in toiul melodiei ca si se ciocneau celelalte dansatoare de ele. Singura victima a fost din fericire arta, nu ca anul trecut cand dupa jocurile cu frisbee trei copii si-au spart buza (ghici ce se intampla cand iei doi copii, unul care arunca foarte precis si celalalt care nu poate prinde bine) si unuia i-a picat un dinte care trebuia oricum sa-i pice, ca norocul.

Lumea se cam pregatea de plecare asa ca a fost scoasa repede la bataie noua catapulta de Mohrenkopf. Nu stiu ce s-a intamplat cu catapulta veche, cred ca a bagat destui copii in spital si a putut fi retrasa. Asta nu mai arunca prajitura direct in fata copiilor ca si cealalta, ci in sus.

Cum era noapte deja nu era deloc o chestie usoara sa vezi cand coboara aia catre tine si sa apreciezi unde te pocneste, dar oricum era doar spuma de vanilie impachetata bine, si si mult mai mica decat anul trecut. Copiii mai mari oricum le prindeau din zbor, cei mai mici care cum avea norocul (ii mai aparau si ochelarii pe cei care aveau asa ceva). Apreciez ca s-a renuntat la aruncatul la tinta cu mingi de tenis, cred ca s-au plans parintii de numarul de gauri in genunchii cautatorilor de mingi pe sub casa. Acum s-a aruncat cu saculeti cu nisip, care nu s-au spart chiar toti si n-au suparat pe nimeni cand mai aterizau pe cineva dupa o aruncare mai nefericita. Cei mai mici au fost foarte ex-ta-zi-ati de catapulta. S-au batut si tras de par ca sa-si stabileasca ordinea aruncarilor, dupa care s-au pus pe treaba. Ceilalti s-au luat cu dansul mancatul respectiv plansul asa ca au uitat de cei mici care au continuat sa arunce pana cand s-au terminat Mohrenköpfe. Pana cand nu i s-a facut unuia rau de la ele (bineinteles ca le-au mancat imediat) nu s-a sesizat nimeni ce frumos stau ei la rand dragii de ei si tot artunca mereu si mereu - era pur si simplu prea mare liniste si ordine.

Asa ca am inceput sa impachetam. Dupa ce le-am strans pe toate am constatat ca mesele si bancile odata impachetate au niste numere pe spate si tot felul de lemnisoare diferite, dar n-a mai stat nimeni sa dezlege acest puzzle. Am zis ca nu le mai miscam de acolo "nici sa ploua cu carnati" si am pornit catre case carandu-ne in brate copiii epuizati, in sunetul clopotelor de miezul noptii. La anul venim din nou, mi-am scris in calendar deja.

PS: Colegii de servici au intrebat daca chestiile astea chiar s-au intamplat si nu e cumva vreun film, dupa care au sugerat sa vindem bilete ca sigur ar veni si altii sa vada asa sarbatoare. O sa transmit ideea persoanelor cu putere de decizie.